Potrivit legislatiei in materia achizitiilor publice, autoritatile contractante nu puteau divulga ceea ce participantii la procedura indicau si probau ca intra in zona secretului comercial, aceste informatii intrand in sfera confidentialitatii. Confidentialitatea reprezinta un drept al ofertantului in procedurile de achizitii publice prevazut de Legea nr.98/2016 privind achizitiile publice.
Cu privire la aceasta intrebare, care a determinat multe contraverse si contestatii in cadrul procedurilor de achizitii publice, s-a pronuntat Curtea Europeana de Justitie in data de 26 ianuarie 2023 in Cauza C-403/21.
Cererea de decizie preliminara a privit interpretarea articolelor 58 şi 63 din Directiva 2014/24/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achiziţiile publice si de abrogare a Directivei 2004/18/CE (JO 2014, L 94, p. 65), precum si a principiilor proporţionalitaţii, raspunderii si transparentei.
Aceasta cerere a fost formulata în cadrul unui litigiu între SC NV Construct SRL si Judetul Timis (România) cu privire la atribuirea unui contract de achizitii publice avand ca obiect evaluarea fezabilitatii construirii unui drum.
Prin Hotararea din data de 26 ianuarie 2023 pronuntata in Cauza C-403/21 (SC NV Construct S.R.L. impotriva Judetului Timis, cu participarea SC Proiect-Construct Regiunea Transilvania SRL), CJUE a statuat faptul ca cererile de sesizare a CJUE formulate in fata Consiliului National de Solutionare a Contestatiilor sunt admisibile, ceea ce presupune ca, similar instantelor nationale, Consiliul poate fi calificat drept „instanta nationala”, potrivit articolului 267 TFUE.
Astfel, Curtea a declarat:
1) Articolul 58 din Directiva 2014/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achizițiile publice și de abrogare a Directivei 2004/18/CE coroborat cu principiile proporționalității și transparenței garantate la articolul 18 alineatul (1) primul paragraf din această directivă
trebuie interpretat în sensul că autoritatea contractantă are posibilitatea de a impune drept criterii de selecție obligații rezultate din reglementări speciale aplicabile unor activități care sunt susceptibile să trebuiască să fie realizate în cadrul executării unui contract de achiziții publice și care nu au o importanță semnificativă.
2) Principiile proporționalității și transparenței garantate la articolul 18 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2014/24
trebuie interpretate în sensul că se opun ca documentele achiziției să fie completate de drept cu criterii de calificare rezultate din reglementări speciale aplicabile unor activități legate de contractul ce urmează să fie atribuit care nu au fost prevăzute în aceste documente și pe care autoritatea contractantă nu a intenționat să le impună operatorilor economici în cauză.
3) Articolul 63 alineatul (1) din Directiva 2014/24
trebuie interpretat în sensul că se opune ca un ofertant să fie exclus de la o procedură de atribuire a unui contract pentru motivul că nu a desemnat subcontractantul căruia intenționează să îi încredințeze executarea unor obligații rezultate din reglementări speciale aplicabile activităților legate de contractul în cauză și care nu sunt prevăzute în documentele achiziției, atunci când acest ofertant a precizat în oferta sa că va executa aceste obligații recurgând la capacitățile unei alte entități, fără a fi însă legat de aceasta din urmă printr o convenție de subcontractare.
Caracterul obligatoriu al hotărârilor și ordonanțelor Curții de Justiție a Uniunii Europene („CJUE”) este analizat din perspectiva efectului general al hotărârii, atât prin prisma jurisprudenței Curții de la Luxemburg, cât și a Curții Constituționale din România.
În dreptul român, caracterul obligatoriu al hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se deduce indirect din dispoziţiile art. 148 alin. (2) și (4) din Constituţie. Hotărârea pronunţată de Curte are caracter obligatoriu, iar nu efect pur consultativ, o eventuală concluzie contrară ar denatura funcţia Curţii de Justiţie, astfel concepută de către tratat, și anume aceea a unei instanţe ale cărei hotărâri sunt obligatorii.
Instanţa judecătorească naţională este ţinută de o hotărâre pronunţată cu titlu preliminar de Curte, în ceea ce privește interpretarea sau validitatea actelor instituţiilor Uniunii în cauză, în vederea soluţionării litigiului principal. Or, odată ce instanţa naţională a sesizat Curtea de Justiţie pe cale preliminară, în scopul soluţionării litigiului cu care a fost sesizată, ea este obligată să respecte interpretarea dispoziţiilor în cauză dată de Curte.
Caracterul obligatoriu al hotărârilor Curtii de Justitie a Uniunii Europene a fost stabilit si direct, de către Curtea Constitutionala, prin Decizia nr. 1039/2012 în care Curtea a reţinut că „[…] Curtea de Justitie a Uniunii Europene, avand competenta de interpretare a dreptului Uniunii Europene, hotararile sale preliminare sunt obligatorii erga omnes, la nivelul tuturor statelor membre, sub rezerva solicitarii la un moment ulterior, de catre instantele judecatoresti nationale, a unor lamuriri suplimentare asupra respectivei interpretari a Curtii.
Efectul obligatoriu al deciziilor Curţii – hotărâri și ordonanţe – în sensul în care „[h]otărârea este obligatorie de la data pronunţării sale”, iar „[o]rdonanţa este obligatorie de la data notificării sale” este prevazut explicit la art.91 din Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie din 25 septembrie 2012, modificat.
Hotărârea Curţii nu leagă numai instanţa de trimitere, ci ea este obligatorie pentru toate instanţele judecătorești naţionale, inclusiv orice instanţă de apel, sesizată cu o cale de atac împotriva hotărârii pe care o pronunţă instanţa de trimitere.
Nerespectarea hotărârii preliminare de către instanţa de trimitere constituie o încălcare a dreptului UE și poate genera iniţierea de Comisia Europeană a unei acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor de către statul membru respectiv (art. 258 TFUE) .
Ca urmare a dezlegarii date de catre CJUE, putem concluziona faptul ca:
• autoritatea contractanta nu poate sanctiona ofertantii pentru neprezentarea unor autorizatii prevazute de legislatia speciala in cazul in care aceasta obligatie nu era mentionata in mod expres in documentatia de atribuire in cauza;
• ofertantul nu poate fi sanctionat pentru faptul ca nu a nominalizat un subcontractant caruia intentioneaza sa ii incredinteze executarea unor obligatii rezultate din legislatia speciala si care nu sunt prevazute in documentatia de atribuire.
