De ce Comisia Europeană se uită acum la proprietatea intelectuală din achizițiile publice

Acest articol a pornit de la o lectură: studiul „Intellectual property in public procurement – Country comparisons and impact on companies”, realizat de Christina Wainikka și Ellen Hausel Heldahl pentru Comisia Europeană (DG GROW) și publicat în 2026, în pregătirea revizuirii directivelor privind achizițiile publice. Citindu-l, am recunoscut o propoziție pe care o știm cu toții.

Este propoziția care apare, într-o formă sau alta, în aproape orice caiet de sarcini din Europa: toate drepturile de proprietate intelectuală asupra rezultatelor contractului se transferă autorității contractante. O scriem din reflex, o moștenim de la o procedură la alta, o copiem de la o instituție la alta și rareori se mai întreabă cineva de ce e acolo și ce anume face. Studiul arată că ea nu e o formalitate inofensivă: decide cine se prezintă la licitație, cât costă contractul și ce calitate primește, până la urmă, instituția publică.

Ca să ajungă la această concluzie, autoarele au strâns clauze de la unitățile de achiziții centralizate din statele membre, au analizat parteneriate pentru inovare, au citit documentații de atribuire obișnuite din cinci țări și au chestionat aproape 270 de firme din toată Europa, inclusiv din România, din domenii dintre cele mai diferite: IT, servicii de tip abonament, consultanță, arhitectură, producție industrială, dezvoltare de sisteme.

Merită spus și cum nu s-a putut lucra. Nu se poate face o căutare în TED (Tenders Electronic Daily, platforma europeană pe care se publică anunțurile) după conținutul clauzelor de proprietate intelectuală, pentru că TED indexează doar datele de identificare ale procedurii – titlu, autoritate, cod CPV, țară, valoare –, nu și textul documentelor atașate. Cu alte cuvinte, la nivel european nimeni nu știe, în mod sistematic, ce scrie în caietele de sarcini. Ceea ce spune, în sine, destul de mult.

Prima constatare a studiului este că cerem proprietatea, deși aproape niciodată nu avem nevoie de ea. Într-unul dintre eșantioanele analizate, cerința ca autoritatea să devină titulara drepturilor apărea în peste 93% din documentații. Nu un drept de folosință, ci dreptul de proprietate.

Diferența nu e semantică. Dreptul de folosință înseamnă că instituția poate utiliza ce a cumpărat, atât cât are nevoie și cât timp are nevoie, inclusiv să modifice și să dezvolte mai departe, dacă așa s-a convenit. Proprietatea înseamnă că furnizorul pierde definitiv un activ pe care l-a construit, uneori, în zece ani.

Iar formulările merg adesea mai departe decât s-a intenționat. „Toate elementele necesare obținerii rezultatului” sau „tot ce se produce în legătură cu contractul” nu delimitează nicăieri ce a fost creat pentru acest contract de ce exista dinainte. Practic, sub incidența clauzei intră și bibliotecile de cod, metodele de lucru, șabloanele și platformele proprii ale furnizorului – adică exact lucrurile care îl fac competitiv. Iar în instituție rareori are cineva un răspuns la întrebarea simplă: și ce facem noi, concret, cu drepturile astea?

A doua constatare este că aceste clauze sunt adesea neclare, uneori chiar greșite juridic. Cel mai frecvent defect este acela că toate drepturile de proprietate intelectuală sunt tratate la pachet, într-o singură frază: drept de autor, brevete, mărci, desene, know-how, toate deodată. Este o greșeală, pentru că ele funcționează diferit.

Dreptul de autor se naște automat, în persoana omului care a creat opera. Brevetul există doar dacă e înregistrat, doar pe teritoriul unde a fost înregistrat și doar dacă invenția a fost ținută secretă până la depunerea cererii. O clauză prin care instituția își rezervă dreptul de a breveta rezultatul poate fi complet inutilă atunci când soluția a fost deja dezvăluită în procedură și nu mai îndeplinește condiția de noutate.

Un exemplu și mai clar: aproape nicio autoritate nu cere numele persoanelor care au creat efectiv lucrarea. Or, dreptul de autor include și dreptul moral la paternitate: când publici opera, trebuie să spui cine a făcut-o. Dacă nu ai numele, nu ai cum să respecți obligația. Iar prin clauza de despăgubire pe care ai pus-o în contract, cel care plătește pentru această problemă e tot furnizorul. Aceeași chestiune apare la brevete și la desene, unde inventatorul sau autorul trebuie indicat la înregistrare.

Mai există și un strat de norme imperative peste care se trece, de obicei, fără să se știe: regulile de transparență din Directiva (UE) 2019/790 privind dreptul de autor și drepturile conexe pe piața unică digitală se aplică și contractelor de achiziție publică, iar clauzele privind brevetele și know-how-ul intră sub incidența regulamentului european privind acordurile de transfer de tehnologie.

A treia constatare privește răspunderea față de terți, împinsă prea departe. E normal și corect ca furnizorul să garanteze că ceea ce livrează nu încalcă drepturile altcuiva. Problema apare la formulările care merg mai departe de atât: s-au găsit clauze în care furnizorul răspunde și pentru încălcări comise chiar de autoritatea contractantă, prin depășirea limitelor contractului. Autoritatea folosește rezultatul altfel decât s-a convenit, terțul reclamă, iar costul îl suportă furnizorul.

Ce spun firmele despre toate acestea ar trebui să dea de gândit oricărei autorități contractante. Circa 50% dintre cele chestionate afirmă că astfel de clauze le limitează capacitatea de a reutiliza experiența și soluțiile anterioare, iar 43%, că inovarea și dezvoltarea devin mai grele. Mai mult de o treime (34%) spun că, în asemenea condiții, nu folosesc cele mai bune instrumente tehnice pe care le au, 39%, că nu mai pot construi un preț rezonabil, iar circa 24%, că evită partenerii care nu vor să cedeze drepturi.

Reacțiile din momentul ofertării sunt și ele instructive. O parte dintre firme pur și simplu nu participă. Aproape un sfert depun ofertă și încearcă să negocieze eliminarea clauzei. În jur de 10% depun ofertă cu preț majorat, ca să acopere valoarea drepturilor pierdute – știind că își scad șansele, dar neavând de ales, pentru că un activ care produce venit timp de zece ani valorează mai mult decât e dispus să plătească oricine pentru un singur contract. Iar aproximativ 8% depun ofertă mizând pe faptul că autoritatea nu va aplica efectiv clauza. E cea mai proastă variantă: chiar dacă în relația cu instituția „merge”, juridic drepturile sunt cedate, iar la o evaluare a firmei (o vânzare, o fuziune, o finanțare) ele nu mai pot fi trecute la activ.

De aici, paradoxul: clauza menită să protejeze banul public îl risipește. Logica din spatele ei e onorabilă – am plătit, deci trebuie să fie al nostru –, dar efectul este exact invers. Firmele mici și specializate se retrag din proceduri, pentru că metodele proprii sunt tocmai singurul lor avantaj competitiv. La masă rămân câțiva jucători mari, care pot absorbi riscul: concurența scade, iar prețurile cresc. Cei care totuși participă fie majorează prețul ca să compenseze pierderea, fie oferă o soluție mai puțin avansată, ca să nu-și expună tehnologia bună. În ambele cazuri, instituția plătește mai mult și primește mai puțin.

La serviciile de tip abonament – soluțiile în cloud folosite azi de toată lumea – situația e și mai simplă: transferul proprietății e imposibil tehnic, pentru că același sistem deservește simultan toți clienții și e actualizat continuu. Aici cerința nu mai e negociabilă, ci eliminatorie. Practic, autoritatea își blochează singură accesul tocmai la tehnologia matură, sigură și ieftină pe care piața privată o folosește curent.

Cauza de fond identificată de studiu nu e reaua-credință, ci lipsa de cunoștințe: despre cum se dezvoltă software azi, despre diferența dintre licență și proprietate, despre ce se poate și ce nu se poate transfera. La aceasta se adaugă obiceiul de a copia documentații vechi, care perpetuează greșeala fără ca cineva să o mai revizuiască.

Că se poate și altfel o arată două exemple. Norvegia are contracte-tip pentru parteneriatele pentru inovare: furnizorul păstrează drepturile asupra a ceea ce dezvoltă, iar autoritatea primește drepturi extinse de utilizare, modificare și dezvoltare ulterioară, cu predarea codului-sursă. Motivul e pragmatic: dacă furnizorul e cumpărat, intră în faliment sau refuză să mai dezvolte produsul, instituția poate continua singură sau cu altcineva. Furnizorii contestă frecvent clauza, dar ea a rămas, pentru că e proporțională: asigură continuitatea fără să confiște activul.

Olanda, în parteneriatele analizate, nu cere proprietatea, pentru că nu instituția este cea care a creat inovația. Își asigură în schimb, prin licențe, exact drepturile necesare pentru a implementa, a adapta și, la nevoie, a partaja soluția, cu o întindere diferită de la un proiect la altul, în funcție de nevoia reală.

Alternativele pe care firmele înseși le consideră rezonabile sunt aceleași peste tot: un drept de utilizare perpetuu; licență asupra livrabilului și asupra adaptărilor făcute special pentru client; mecanisme de tip escrow, în care un terț neutru păstrează codul-sursă și îl eliberează dacă furnizorul intră în insolvență, nu mai întreține sistemul sau contractul încetează; dreptul de a extrage datele în formate deschise; și, esențial, o delimitare clară între ce exista înainte și ce s-a creat în cadrul contractului. Există consens că proprietatea deplină e justificată într-un singur caz: dezvoltarea făcută integral, de la zero, exclusiv pentru clientul respectiv.

Ce urmează? Studiul recomandă o reformă de fond, nu simple ghiduri, construită pe câteva principii: materialul preexistent rămâne al furnizorului; autoritatea cere doar drepturile strict necesare exercitării atribuțiilor sale; modelele de licență proporționale devin disponibile în mod sistematic; cerințele disproporționate – cum ar fi transferul activelor de bază sau accesul nejustificat la codul-sursă – sunt limitate. Se mai recomandă formare obligatorie în materie de proprietate intelectuală pentru personalul din achiziții, un serviciu de tip helpdesk în fiecare stat membru și tratarea temei pe tot parcursul procesului: de la analiza nevoii reale la dialogul cu piața, de la redactarea documentației la monitorizarea executării contractului – și până la întrebarea adresată celor care au descărcat documentația, dar nu au depus ofertă: de ce nu au participat? De multe ori, răspunsul e chiar clauza discutată aici.

Între timp, tema a ajuns și în textul legislativ. La 9 septembrie 2026, Comisia Europeană a prezentat propunerea de regulament privind achizițiile publice (Public Procurement Act), menită să înlocuiască directivele din 2014. Propunerea cuprinde, ca noutate, reguli privind drepturile de proprietate intelectuală, în aceeași logică: furnizorul păstrează ceea ce îi aparținea deja, iar autoritatea primește o licență neexclusivă, în măsura necesară pentru a utiliza, a adapta și a întreține ceea ce a cumpărat. Textul urmează să fie negociat în Parlamentul European și în Consiliu, iar aplicarea lui este prevăzută la doi ani de la intrarea în vigoare.

Până atunci, câteva verificări se pot face de pe acum. Autoritatea contractantă are de răspuns la patru întrebări înainte de a publica documentația. Ce vrem să putem face cu rezultatul: să-l folosim, să-l modificăm, să-l dăm altui operator ca să-l dezvolte, să-l publicăm? Odată scrisă lista, se vede că, de cele mai multe ori, o licență acoperă tot ce se află pe ea. Am delimitat în text ce exista înainte de contract de ce se creează în cadrul contractului? Dacă cerem dreptul de a înregistra un brevet sau un desen, am prevăzut obligația furnizorului de a ne comunica numele inventatorului sau al autorului, fără de care înregistrarea nu se poate face? Și, la evaluare, ce înseamnă un preț neobișnuit de mic într-o procedură cu clauză de transfer total? Poate însemna că ofertantul nu a înțeles clauza, iar asta merită verificat înainte de atribuire, nu după.

Operatorul economic, la rândul lui, are două lucruri de făcut. Să citească clauza de proprietate intelectuală înainte de a construi prețul, nu după: dacă ea acoperă și materialul său preexistent, să ceară clarificări în procedură, pentru că e etapa în care întrebarea încă mai poate schimba ceva. Și să verifice clauza de răspundere față de terți: dacă îl face răspunzător și pentru utilizări ale autorității care depășesc contractul, să semnaleze acest lucru. De regulă, nu e o formulare pe care cineva a gândit-o intenționat; e copiată.

Concluzia studiului e mai puțin despre juriști și mai mult despre bani publici. O clauză scrisă din reflex reduce numărul de ofertanți, crește prețul și scade calitatea a ceea ce ajunge în instituție. Nu e nevoie să așteptăm o schimbare legislativă ca să începem să o corectăm, ci e nevoie doar de întrebarea de la care ar fi trebuit să pornim: de ce anume avem nevoie, de fapt?